Ma uit..ma uit la tine, ma uit la copacul din spatele tau, ma uit la iarba uda, ma uit la copilul care alearga ca un bezmetic, ma uit la cer, ma uit la nori, ma uit la blocul din stanga mea..ma uit.. Dar nu vad nimic. Incerc sa fac un pas, dar ceva e in neregula; il fac si pe al doilea..nu mai stiu sa merg..am uitat cum e sa traiesti. Incerc sa intind mana spre cer, dar nu pot! Nu imi mai pot tine mana dreapta. Inchid ochii. Vad intunericul. Vad negrul. Vad obscurul. Vad sfarsitul. Deschid ochii speriata si incerc sa strig dupa ajutor. Nu ma aude nimeni, strig cat pot de tare..dar toti par a ma ignora. Vocea mea nu mai are aceeasi vibratie, sunetele produse nu le pot auzi decat eu. Ma uit la mine. Sunt alba precum varul. Pielea mi-e rece. Cad! Ma prabusesc!
Ma trezesc, nu stiu nimic despre mine: cine sunt, unde sunt, ce s-a intamplat. Ochii inca imi joaca feste, nu reusesc sa clarific imaginile care se formeaza in mintea mea, iar toti imi par necunoscuti. Oare traiesc un vis? Senzatia de rau din interiorul meu, oare e doar o iluzie?
Aud o voce care striga disperata catre mine..pare a fi numele meu..toti sunt ingrijorati. Dar, de ce? Aaa..inteleg..sunt la pamant..simt cum firele de iarba se strecoara printre degetele amortite.
Incep sa-mi revin, sa ma simt mai bine, sa simt temperatura aerului, sa recunosc fetele oamenilor, a mamei care sta si plange langa mine si se roaga sa imi recapat cunostinta, expresia fetei, a corpului, culoarea pielii, sentimentele, viata..
Primele cuvinte pe care am reusit sa le rostesc: sunt bine! Simt o imbratisare, simt cele mai crancene sentimente. Simt ingrijorarea, teama, disperarea, lacrimile…
Ma ridic..pot sa merg, sa intind mana spre cer, sa vorbesc. Sunt aceeasi ca inainte.
A fost decat un lesin draga mea..nimic anormal…